Deschid usa biroului, acolo unde lucrez de ceva vreme. Nu imi place ce vad si nici ce aud. Desi suntem cativa oameni care ar trebui sa formam o echipa, la noi functioneaza dictonul « Fiecare pe cont propriu! ». Am incetat de mult sa mai incerc sa ma imprietenesc cu cineva. Am avut cateva tentative in trecut, dar, asa cum se spune la noi, « m-am ars » !
Spun « Buna dimineata! », dar nu aud niciun raspuns. Decat un murmur printre dinti. Probabil salutul necesita prea mult efort, deci ar trebui sa imi fie rusine ca am indraznit sa astept ceva inapoi. Ma asez la birou si incep sa imi fac treaba. Cu coada ochiului vad ca sunt privita. Sunt analizata din cap pana in picioare. Ce pantofi am, cate cute are fusta mea, cat de ciufulita sunt… Toate acestea si multe altele vor deveni subiecte incitante de barfa la cafea mai incolo. Incerc sa nu bag in seama si sa imi vad de treaba. Dar nu ma apuc bine si una dintre « prietenele » mele ma intreaba mieros: « Ce faci draga? Nu te simti bine? Vad ca ai cearcane. Ai dormit prost? Ai vreo problema? ». Da, nu am dormit bine. Nu stiu cum sa imi platesc ratele. Dar in loc sa zic ce gandesc, spun sec: « Ba da, dar am fost la o mare petrecere si nu am dormit suficient! ». Stiu ca raspunsul meu va fi intors pe toate partile, disecat si reasamblat, dar mai bine asa, decat sa rada de problemele mele asa cum s-a mai intamplat. De obicei nu mint, dar am aflat pe propria piele ca nu e bine sa iti deschizi sufletul, daca nu vrei sa afle toata compania secretele tale.
Ma apuc din nou de treaba. Mai am putin si termin ce am de facut la acest raport, dar parca as trage de timp. Stiu ca am nevoie de ajutorul unui alt coleg pentru a-l da mai departe. Si, desi este treaba lui sa il termine, de fiecare data cand ma duc la el, se comporta de parca mi-ar face o favoare personala. De parca raportul nu trebuie predat conducerii, ci l-as baga eu in buzunar. Pana la urma imi fac curaj si ma duc. Ma ridic de la birou si fac trei pasi pana la el. « Alex, uite raportul. Daca ai putea sa il termini pana la ora 5, pentru ca la 6 trebuie sa il predam si asa mai avem timp sa il revizuim ». Cu greu isi ia ochii de la calculator (iar se joaca !) si imi spune pe sub ochelari: « Nu stiu daca am timp. Am si alte treburi de facut. Ce crezi? Ca stau degeaba? ». Daaaaa !!! Tocmai asta faci! Dar din nou nu am curaj sa spun ce gandesc. Zic doar « Daca ai putea sa faci un efort, ar fi minunat ! » si ma intorc la birou. Stiu ca pana la urma il va face si ca il vom putea preda la timp. Dar nu face asta pentru mine, ci pentru ca stie ca daca nu respectam termenul el va fi luat la intrebari (din moment ce eu mi-am facut treaba). Cu toate acestea, ii place sa se dea important, de parca mi-ar fi superior doar pentru ca este de mai mult timp in firma. Nu am inteles niciodata cum sta treaba cu « experienta ». De ce vechimea la un loc de munca echivaleaza automat cu competenta. De ce, cand majoritatea nu face niciun curs de perfectionare, nu incearca sa se autodepaseasca, ci face mereu totul la fel. Da, eu sunt de mai putin timp in firma, dar am demonstrat ca dau mai mult randament si ca sunt interesata de autoperfectionare. Dar se pare ca pentru ei nu conteaza. Pentru ei, sunt inferioara! Sunt intrusa care vrea sa le ia locul. Cea care indrazneste sa ii scoata din rutina lor zilnica.
Dupa ceva timp vine la mine si imi spune cu ingamfare: « Gata, l-am terminat! Ar trebui sa imi fii recunoscatoare, pentru ca am amanat alte treburi pentru tine! » Ce sa spunem…pentru mine. Mai bine zis, pentru el, sa nu isi piarda locul de munca. Auzi, sa fiu recunoscatoare…Dar, asa cum m-am obisnuit (si cum i-am obisnuit si pe ei), nu zic nimic. Iau raportul si incep sa ma uit prin el. Asa cum ma asteptam. Plin de greseli. Incep sa le corectez. Nu are rost sa ii spun sa il refaca. Am mai incercat si a iesit cu scandal din care sifonata am iesit si eu, nu numai el, pentru ca, nu-i asa, noi ar trebui sa fim o echipa…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu