Telefoanele suna intruna…toate liniile sunt ocupate, iar eu trebuie sa raspund cumva la…toate. Bineinteles ca nu reusesc si cum, de obicei, norocul uita de mine, tocmai pe cel pe care l-am pierdut era cel mai important. Directorul iese nervos din birou si isi incepe binecunoscutul discurs asezonat cu urlete, injuraturi si usi trantite, finalizat cu replica magistrala: « Te dau afara! ». Ascult tacuta si imi doresc sa fi avut la indemana o umbrela…dar cum nu am…incerc sa ma strecor printre picaturi…Doamne fereste sa spun ceva, sa incerc sa ofer o explicatie! Ca doar nu vreau sa imi scriu singura scrisoarea de demisie! Asa ca fac si eu ce fac toti cei ca mine…tac si inghit. In imaginatia mea lucrurile stau bineinteles altfel, in mintea mea il pun la punct si il fac sa isi ceara scuze, dar…ce e in capul meu, in capul meu ramane. Intr-un final scena se incheie cu o usa trantita care face sa mai cada ceva tencuiala pe podea. Ma duc sa iau matura sa fac curat ca daca iese si vede ce s-a intamplat iar urla si imi spune ca locuiesc in epoca de piatra de trantesc asa mereu usile.
Telefonul suna iar…dar nimeni nu raspunde…eu m-am dus pana la toaleta. Mare greseala! Directorul iese din nou nervos din birou si incepe sa urle. Eu nu inteleg ce spune…il aud de pe hol…ma intreb cu cine vorbeste ca nu mai e nimeni acolo. Ajung in fata usii, ezit putin, dar pana la urma intru ca doar nu o sa stau toata ziua ascunsa. Cum ma vede, incepe sa urle si mai tare (daca era posibil!) si imi spune ca la a doua abatere de acest fel sa nu ma mai intorc. A doua abatere de ce fel? Mersul la toaleta este o abatere? Incerc sa spun ceva, dar nu mai am timp. Usa a fost trantita deja. Iar iau matura…
Peste ceva timp vine un colaborator. Il poftesc sa se aseze, ii ofer o cafea si ii spun sa astepte putin pana vad daca directorul il poate primi. Bat usor la usa, intru spasita, imi spun textul si il invit pe domn sa intre. Rasuflu usurata, vreo 30 de minute pot sa stau linistita. Trec cateva minute si usa se deschide. Ma pregatesc deja sufleteste pentru inca o simfonie a urletelor, dar…surpriza: « Domnisoara, te rog frumos, daca nu esti ocupata, sa imi aduci si mie o cafea. », imi spune acelasi director care mai devreme tuna si fulgera. Aaa…atunci cand este cineva strain stie sa se poarte si frumos…interesant. Fac ce mi se spune desi sunt chiar ocupata, dar daca nu ma supun risc sa comit « a doua abatere ». Cand ies din birou, musafirul imi zambeste frumos si imi spune « Ce norocoasa sunteti domnisoara sa aveti un asemenea sef. Sunt putini cei care se poarta asa frumos cu angajatii ca dumnealui. ». Fac niste ochi mari, dau sa spun ceva, dar vorbeste « sefu’ » pentru mine: « Pai cum sa nu ma port frumos? Nu sunt si ei tot oameni? Daca nu ne respectam unii pe altii, unde ajungem? ». A, deci teorie stie, cu practica stam mai greu…
Pana la urma domnul pleaca. Nici nu se inchide bine usa ca incepe: « Ce cafea a fost aia? Vrei sa ma otravesti? Nu esti buna de nimic, sunt incojurat numai de prosti… » Deja nu il mai aud. Imi vad de ale mele si ma apuc sa indosariez din nou hartiile pe care le-a stricat mai devreme cand nu eram in birou. Din cand in cand ma mai uit la ceas, sa numar asa, pentru cultura mea generala, cate ore stau peste program, ore bineinteles…de voluntariat!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu