Paiul din ochiul altuia…

Ne vaitam de lipsa de respect si bunele maniere ale celor din jur. Ii judecam pe cei care injura sau nu respecta regulile. Pretindem ca suntem cetateni model pentru ca nu distrugem bunurile publice sau pentru ca nu facem zgomot dupa ora 22, dar de fapt…nu ne deosebim prea mult de cei enumerati mai sus. Si asta pentru ca nu avem grija de cel mai important si mai de valoare dar al nostru: natura!

Cine are curajul sa spuna ca a fost intotdeauna un prieten al naturii si ca nu a facut nimic care sa perturbe ecosistemul? Probabil ca nimeni. Toti am aruncat la un moment dat o hartie pe strada, am lipit o guma de mestecat de vreo banca prin parc, am aruncat o sticla de plastic in vreun lac, sau am lasat resturile de la un picnic chiar acolo in iarba. Si acestea, sunt cele mai mici « infractiuni » impotriva naturii. Pentru ca, de fapt, cel mai mare rau il facem poate fara sa ne dam seama: utilizam pana la epuizare resursele planetei. Da, este o problema indelung discutata. Peste tot auzi de ecologie, de prietenii naturii s.a.m.d. Dar se pare ca oricat de mult s-ar vorbi despre asta, lucrurile nu se schimba. Romania se afla in continuare printre tarile cu cea mai mica cantitate de deseuri reciclate. Si desi ne pasc amenzi grele de la Uniunea Europeana, bani pe care ii vom plati cu totii din buzunarele noastre si asa saracite de criza si impozite « fara numar », nimeni nu ia atitudine. Campaniile derulate de autoritati nu au niciun rezultat. Par a fi facute doar asa sa fie la numar, doar pentru a vedea cei de la Comisie ca facem, ca nu stam degeaba. Noi nu ne apucam sa reciclam pentru ca….este prea greu. Gasim tot felul de scuze: nu avem in apropierea scarii tomberoane specializate (ca slabim prea rau daca facem o plimbare de 5 minute pana la cea mai apropiata pubela), nu vrem sa facem drumuri doar pentru « cateva hartii » si nici sa stam cu « gunoaiele » in casa, asa ca le aruncam cum ne vine la mana, nu ne apucam sa reciclam pentru ca nimeni nu face asta, si de ce as fi eu mai « fraier »…Si cate si mai cate alte motive care, la finalul zilei, nu au niciun fundament.

Deci, desi toata lumea vorbeste despre asta, se pare ca nu se vorbeste indeajuns. Campaniile derulate de autoritati nu sunt suficient de mediatizate, sau nu destul de bine realizate pentru a determina romanii sa fie mai atenti, mai responsabili cu natura. Dar ar trebui sa stim de mult ca nu trebuie sa ne lasam in baza autoritatilor. Noi suntem cei care ar trebui sa luam atitudine, noi suntem cei care ar trebui sa ne autoeducam sa avem grija de ceea ce am primit in dar (deci nu ne apartine!!!) pentru ca de el sa nu ne bucuram numai noi, ci si cei care ne vor urma.

Prima zi de scoala (I)

A venit, in sfarsit, ziua cea mare! Ziua in care imi incep activitatea in invatamant. Am reusit sa prind un post de titular, iar de-acum ma pot numi profesor. Este adevarat ca sunt la o scoala la tara, dar pentru cineva nou in sistem, este bine si asa. Mai bine la tara, decat acasa, somera. Am trecut cu bine de ziua festiva in care am facut cunostinta cu celelalte cadre didactice si am aflat la ce clase voi preda. Astazi va fi prima mea zi oficiala la catedra.

Intru in cancelarie cu zambetul pe buze, dar imi piere imediat ce vad fetele acrite dinauntru. Sunt analizata din cap pana in picioare si cum incaperea nu este prea mare, prind franturi din conversatia catorva doamne asezate intr-un colt. „Uite-o si pe-asta!”, „Iar au venit astea tinere cu aerul ca stiu ele totul! Ia uite la ea ce zambareata e!”, „Nu va rezista mai mult de un an si va pleca cu coada intre picioare!”. Imi vine sa le raspund, dar consider ca nu ar trebui sa fac scandal din prima zi, asa ca ma duc cuminte sa iau catalogul si plec imediat.

Prima ora, clasa a VII-a. Merg pe coridor cu catalogul sub brat gandindu-ma prin cate am trecut sa ajung aici. Luni petrecute inchisa in casa pentru a invata, ore intregi de stat la coada la inscrierea pentru examen, emotiile pana la aflarea rezultatului, iar apoi lungile sedinte de impartire a posturilor. Dar au trecut si iata ca am ajuns acolo unde mi-am dorit. Dar parca imi piere putin din incantare cand vad felul cum sunt tratata de elevi. Nimeni nu s-a dat la o parte, ci a trebuit sa ma strecor printre ei. Pun insa totul pe seama faptului ca nimeni nu ma cunoaste si imi fac singura curaj spunandu-mi ca elevii la care voi preda vor stii sa isi respecte profesorul.

Ajung la clasa mea. Galagia se aude inca de la primul etaj. Intru totusi zambind si spun “Buna ziua!”. Suspect. Galagia nu inceteaza, nimeni nu se uita la mine si nimeni nu ma baga in seama. Mai spun o data: “Buna ziua!”. Iar nimic…Nu m-am facut auzita? Ma duc la catedra si trantesc catalogul pe masa. “Buna ziua!” spun din nou hotarat. In sfarsit, galagia mai inceteaza, dar foarte putin, si cativa copii incep sa se uite la mine. Vad ca sunt mirati. Nu m-au vazut pana acum. Incep sa ma prezint si le spun ca anul acesta vor invata limba engleza cu mine. Toata clasa se uita ciudat la mine si vad ca majoritatea ranjeste. Ma uit cu coada ochiului la haine sa vad daca nu m-am murdarit, sau daca ceva nu e la locul lui. Nu descopar nimic, asa ca ma duc din nou la catedra. Vreau sa strig catalogul, sa ii cunosc putin. Le spun ca as dori sa imi spuna si cateva cuvinte despre ei, de preferabil in engleza. Incep sa rada. Iar ma gandesc ce s-a intamplat. Intreb daca ceva este in neregula. Nimeni nu catadicseste sa imi raspunda. Mai pun o data intrebarea. Niciun raspuns. Trec peste si incep sa strig catalogul: Ana Badescu. Vad o manuta ridicandu-se prin spate. O rog sa se ridice in picioare sa o vad mai bine si o rog sa imi spuna cateva cuvinte in engleza. Ea face niste ochi mari si vad ca se fastaceste. Ii spun sa nu ii fie frica. Nimeni nu o va pedepsi daca va gresi. Doar suntem la scoala sa invatam. Dar nimic. Restul clasei ranjeste in continuare. Ma enervez si mai intreb o data ce s-a intamplat. Pana cand cineva din fundul clasei isi face curaj si spune: noi nu stim engleza. Poftim? Ma uit incurcata pe manualul lor si vad nivel mediu. Asta inseamna ca fac engleza din clasa a doua. Cum nu stiu nimic? Intreb daca toata lumea este in aceeasi situatie. Se pare ca da. Nu inteleg ce s-a intamplat si intreb ce au facut in acesti ani. Din franturi de raspunsuri puse cap la cap inteleg pana la urma ce s-a intamplat. Pana acum au facut engleza cu profesorul de matematica! Da, am mai auzit de astfel de cazuri. In scolile de la tara, profesorii care nu isi completeaza catedra primesc ore la alte specializari. Asa se ajunge ca elevii sa faca chimie cu profesorul de franceza sau engleza…cu profesorul de matematica. Nu e de mirare ca nu stiu nimic. Dar ce pot sa fac? Nu am decat sa iau situatia ca atare si sa ma adaptez. Pentru ca pana la urma, datoria mea este sa ma pliez dupa nevoile elevului. Chiar daca multi nu au mai auzit de asa ceva pana acum, sau nu concep ca profesorul sa se dea dupa elevi, eu asta am invatat si asta voi face. Sper doar ca pana la urma, munca mea sa fie apreciata cat de cat de cei in slujba carora voi fi de acum incolo…

Tot la munca…

Deschid usa biroului, acolo unde lucrez de ceva vreme. Nu imi place ce vad si nici ce aud. Desi suntem cativa oameni care ar trebui sa formam o echipa, la noi functioneaza dictonul « Fiecare pe cont propriu! ». Am incetat de mult sa mai incerc sa ma imprietenesc cu cineva. Am avut cateva tentative in trecut, dar, asa cum se spune la noi, « m-am ars » !

Spun « Buna dimineata! », dar nu aud niciun raspuns. Decat un murmur printre dinti. Probabil salutul necesita prea mult efort, deci ar trebui sa imi fie rusine ca am indraznit sa astept ceva inapoi. Ma asez la birou si incep sa imi fac treaba. Cu coada ochiului vad ca sunt privita. Sunt analizata din cap pana in picioare. Ce pantofi am, cate cute are fusta mea, cat de ciufulita sunt… Toate acestea si multe altele vor deveni subiecte incitante de barfa la cafea mai incolo. Incerc sa nu bag in seama si sa imi vad de treaba. Dar nu ma apuc bine si una dintre « prietenele » mele ma intreaba mieros: « Ce faci draga? Nu te simti bine? Vad ca ai cearcane. Ai dormit prost? Ai vreo problema? ». Da, nu am dormit bine. Nu stiu cum sa imi platesc ratele. Dar in loc sa zic ce gandesc, spun sec: « Ba da, dar am fost la o mare petrecere si nu am dormit suficient! ». Stiu ca raspunsul meu va fi intors pe toate partile, disecat si reasamblat, dar mai bine asa, decat sa rada de problemele mele asa cum s-a mai intamplat. De obicei nu mint, dar am aflat pe propria piele ca nu e bine sa iti deschizi sufletul, daca nu vrei sa afle toata compania secretele tale.

Ma apuc din nou de treaba. Mai am putin si termin ce am de facut la acest raport, dar parca as trage de timp. Stiu ca am nevoie de ajutorul unui alt coleg pentru a-l da mai departe. Si, desi este treaba lui sa il termine, de fiecare data cand ma duc la el, se comporta de parca mi-ar face o favoare personala. De parca raportul nu trebuie predat conducerii, ci l-as baga eu in buzunar. Pana la urma imi fac curaj si ma duc. Ma ridic de la birou si fac trei pasi pana la el. « Alex, uite raportul. Daca ai putea sa il termini pana la ora 5, pentru ca la 6 trebuie sa il predam si asa mai avem timp sa il revizuim ». Cu greu isi ia ochii de la calculator (iar se joaca !) si imi spune pe sub ochelari: « Nu stiu daca am timp. Am si alte treburi de facut. Ce crezi? Ca stau degeaba? ». Daaaaa !!! Tocmai asta faci! Dar din nou nu am curaj sa spun ce gandesc. Zic doar « Daca ai putea sa faci un efort, ar fi minunat ! » si ma intorc la birou. Stiu ca pana la urma il va face si ca il vom putea preda la timp. Dar nu face asta pentru mine, ci pentru ca stie ca daca nu respectam termenul el va fi luat la intrebari (din moment ce eu mi-am facut treaba). Cu toate acestea, ii place sa se dea important, de parca mi-ar fi superior doar pentru ca este de mai mult timp in firma. Nu am inteles niciodata cum sta treaba cu « experienta ». De ce vechimea la un loc de munca echivaleaza automat cu competenta. De ce, cand majoritatea nu face niciun curs de perfectionare, nu incearca sa se autodepaseasca, ci face mereu totul la fel. Da, eu sunt de mai putin timp in firma, dar am demonstrat ca dau mai mult randament si ca sunt interesata de autoperfectionare. Dar se pare ca pentru ei nu conteaza. Pentru ei, sunt inferioara! Sunt intrusa care vrea sa le ia locul. Cea care indrazneste sa ii scoata din rutina lor zilnica.

Dupa ceva timp vine la mine si imi spune cu ingamfare: « Gata, l-am terminat! Ar trebui sa imi fii recunoscatoare, pentru ca am amanat alte treburi pentru tine! » Ce sa spunem…pentru mine. Mai bine zis, pentru el, sa nu isi piarda locul de munca. Auzi, sa fiu recunoscatoare…Dar, asa cum m-am obisnuit (si cum i-am obisnuit si pe ei), nu zic nimic. Iau raportul si incep sa ma uit prin el. Asa cum ma asteptam. Plin de greseli. Incep sa le corectez. Nu are rost sa ii spun sa il refaca. Am mai incercat si a iesit cu scandal din care sifonata am iesit si eu, nu numai el, pentru ca, nu-i asa, noi ar trebui sa fim o echipa…

Un fleac! Ne ciuruiesc!

Am descoperit motivul pentru care guvernantii iau tot felul de masuri tembele care nu fac decat sa ne traga si mai mult in jos (toate culminand cu ultima gaselnita: reorganizarea teritoriala)! Vor sa ne aduca la exasperare si sa parasim intr-un final aceasta tara pentru ca ei sa isi faca de cap fara sa mai dea socoteala la nimeni! Caci altfel nu imi pot imagina de ce o tin pe-a lor cu aceste refome nesustenabile de pe urma carora nu beneficiaza decat ei.

Ultima masura « minune » ? Reorganizarea teritoriala. Ca de-asta nu mai avem noi ce pune pe masa, pentru ca tara nu este impartita cum trebuie! Daca Romania ar avea mai putine judete, ar curge lapte si miere si toti am trai fericiti pana la adanci batraneti! Un moment mai neprielnic pentru o astfel de reforma nici ca se putea! Nu ma intereseaza motivele care i-a determinat sa ia o asemenea decizie (pentru ca nimeni nu le crede pe cele expuse deja) si nici ce beneficii vom avea pe termen lung (daca vor exista!). Ma intereseaza ce impact are acum! Iar rezultatul imediat nu poate fi decat unul singur: haos!

Imaginati-va o regiune cu o populatie de 3 milioane de locuitori, o regiune formata pe cenusa a cinci judete. Cetatenii din patru dintre acestea (in afara de cei care locuiesc in preajma noii capitale) va trebui sa isi schimbe buletinele. Deci peste 2 milioane 500 de mii de oameni vor parcurge zeci de kilometri pana in resedinta de judet (deci bani aruncati pe drum), vor sta la coada la Serviciul de Evidenta a Persoanelor (cateva zile probabil…) si vor plati noi taxe pentru o carte de identitate noua. Cei care au serviciu va trebui sa se invoiasca (deci zile pierdute din concediu sau zile taiate pe de stat). Pensionarii se vor imprumuta probabil sa suporte o astfel de cheltuiala (ca nu aveau destule datorii cu utilitatile si medicamentele). Varstinicii nu scapa insa numai cu o deplasare (ar fi prea frumos!). Pentru fiecare act pe care trebuie sa il depuna sau sa il ridice de la Casa de Pensii, vor mai da o tura prin capitala de judet. Deci…fara numar! Somerii, la fel! Dupa ce ca le-au micsorat si indemnizatiile de somaj, acestia vor fi nevoiti sa faca un drum pe luna pana la AJOFM pentru o stampila (adica pentru a-si viza carnetul de somer si pentru a primi luna urmatoare bruma aceea de bani). Si asa se va intampla pentru fiecare deplasare la o institutie publica: Prefectura, Consiliul Judetean, Directia de Asistenta Sociala si Protectie a Copilului, Comisariatul pentru Protectia Consumatorului, Inspectoratul Judetean de Politie, Inspectoratul Scolar Judetean etc. etc. etc. Cel mai rau va fi insa de cei care lucreaza in astfel de institutii. Acestia fie isi pierd serviciul (mii de posturi vor fi desfiintate), fie va trebui sa se mute (sa se deplasaseze in resedinta de judet), fie vor munci pe branci de dimineata pana seara pentru a putea face fata milioanelor de locuitori pe care ii vor deservi.

Intentia alesilor nostri de a aproba aceasta lege rapid ridica alte semne de intrebare. Ideea a fost lansata pe nepusa masa, nu a fost discutata nici macar in coalitia de guvernare, iar la cateva zile dupa se vrea asumarea raspunderii (am si pierdut numarul asumarilor din ultimul an!). Graba aceasta nu face decat sa intareasca cetatenilor convingerea ca este ceva necurat la mijloc, ca este o lege de care trebuie sa beneficieze cineva anume.

       Noi, poporul, nici nu mai contam! De altfel, nici nu cred am contat vreodata…

Vreau bani moca!

Cum sa faca bani cat mai repede, cat mai multi si cu cat mai putin efort. Cam la asta se gandeste adolescentul roman. A uitat de mult de carte (la ce mai e buna si aia?), de scoala (o institutie in deriva) si de dorinta de a deveni cineva. Acum nu mai conteaza cate facultati ai (ba din contra, persoanele “scolite” au ajuns sa fie considerate “fraiere” pentru ca au pierdut atata vreme pe bancile facultatilor, iar in final mor de foame pe un salariu de nimic). Astazi, grosimea bancnotelor din portofel face diferenta. Desi aceasta situatie nu este noua (intotdeauna oamenii au dorit sa se autodepaseasca, in special din punct de vedere financiar), ce este dureros este ca majoritatea tinerilor din ziua de astazi nu stiu sa se semneze, dar stiu sa “lucreze” la limita legalului astfel incat, la finalul zilei, numara castiguri impresionante.

Nu sunt nici prima nici ultima care sesiseaza acest lucru. Multi inaintea mea au incercat sa traga un semnal de alarma cu privire la viitorul tarii noastre. Pentru ca ce sperante de mai bine sa mai avem daca generatiile care vin, in loc sa aduca un suflu nou, o schimbare de mentalitate, perpetueaza aceleasi tare ale societatii romanesti. Desi vin intr-adevar cu idei noi, acestea nu sunt folosite pentru a face bine ci pentru a face rau. Un adolescent de 14 ani nu stie cine a fost Nicolae Iorga, dar stie sa falsifice scutiri sau sa faca « afaceri » profitabile pe eBay. Iar daca vrei sa afli cine se face raspunzator de aceasta situatie vei experimenta pe propria piele una dintre cele mai mari « calitati » ale romanului: aruncatul pisicii moarte in curtea vecinului. Parintii nu vor recunoaste niciodata ca nu s-au ocupat indeajuns de odraslele lor, ca i-au lasat singuri in grija bunicilor, ca nici nu mai tin minte cand au avut o discutie serioasa cu copilul lor. In schimb, vor da vina pe scoala si pe cadrele didactice care nu sunt suficient de pregatite si nu isi mai dau interesul. Profesorii, la randul lor, nu vor recunoaste in veci ca intr-adevar nu se mai ocupa de elevi ca altadata si ca nu concep sa isi schimbe metodele didactice desi acestea sunt de mult depasite. Vor fi de acord insa ca parintii pun pe primul loc cariera si banii in locul copiilor lor. Nici societatea nu pare a lua masuri. In loc sa se dezvolte programe serioase elaborate de specialisti (care pot fi si straini, daca ai nostri nu sunt in stare) pentru a face putina ordine in acest haos, societatea este mai preocupata sa contemple Occidentul, fara sa isi dea seama ca daca nu actioneaza astazi, maine poate fi prea tarziu.

Deci, pana la urma, suntem toti de vina. Tinerii nu fac decat ce vad la altii. Daca la televizor sunt prezentati numai « afaceristi » care sunt analfabeti dar intorc milioanele de euro cu lopata, ei ce sa invete din asta? Ca in Romania scoala nu mai are nicio utilitate. De ce sa mai inveti daca oricum nu conteaza. De se sa muncesti cand poti obtine totul pe gratis? Daca se poate, de ce nu?

O zi la munca, partea a II-a

Telefoanele suna intruna…toate liniile sunt ocupate, iar eu trebuie sa raspund cumva la…toate. Bineinteles ca nu reusesc si cum, de obicei, norocul uita de mine, tocmai pe cel pe care l-am pierdut era cel mai important. Directorul iese nervos din birou si isi incepe binecunoscutul discurs asezonat cu urlete, injuraturi si usi trantite, finalizat cu replica magistrala: « Te dau afara! ». Ascult tacuta si imi doresc sa fi avut la indemana o umbrela…dar cum nu am…incerc sa ma strecor printre picaturi…Doamne fereste sa spun ceva, sa incerc sa ofer o explicatie! Ca doar nu vreau sa imi scriu singura scrisoarea de demisie! Asa ca fac si eu ce fac toti cei ca mine…tac si inghit. In imaginatia mea lucrurile stau bineinteles altfel, in mintea mea il pun la punct si il fac sa isi ceara scuze, dar…ce e in capul meu, in capul meu ramane. Intr-un final scena se incheie cu o usa trantita care face sa mai cada ceva tencuiala pe podea. Ma duc sa iau matura sa fac curat ca daca iese si vede ce s-a intamplat iar urla si imi spune ca locuiesc in epoca de piatra de trantesc asa mereu usile.

Telefonul suna iar…dar nimeni nu raspunde…eu m-am dus pana la toaleta. Mare greseala! Directorul iese din nou nervos din birou si incepe sa urle. Eu nu inteleg ce spune…il aud de pe hol…ma intreb cu cine vorbeste ca nu mai e nimeni acolo. Ajung in fata usii, ezit putin, dar pana la urma intru ca doar nu o sa stau toata ziua ascunsa. Cum ma vede, incepe sa urle si mai tare (daca era posibil!) si imi spune ca la a doua abatere de acest fel sa nu ma mai intorc. A doua abatere de ce fel? Mersul la toaleta este o abatere? Incerc sa spun ceva, dar nu mai am timp. Usa a fost trantita deja. Iar iau matura…

Peste ceva timp vine un colaborator. Il poftesc sa se aseze, ii ofer o cafea si ii spun sa astepte putin pana vad daca directorul il poate primi. Bat usor la usa, intru spasita, imi spun textul si il invit pe domn sa intre. Rasuflu usurata, vreo 30 de minute pot sa stau linistita. Trec cateva minute si usa se deschide. Ma pregatesc deja sufleteste pentru inca o simfonie a urletelor, dar…surpriza: « Domnisoara, te rog frumos, daca nu esti ocupata, sa imi aduci si mie o cafea. », imi spune acelasi director care mai devreme tuna si fulgera. Aaa…atunci cand este cineva strain stie sa se poarte si frumos…interesant. Fac ce mi se spune desi sunt chiar ocupata, dar daca nu ma supun risc sa comit « a doua abatere ». Cand ies din birou, musafirul imi zambeste frumos si imi spune « Ce norocoasa sunteti domnisoara sa aveti un asemenea sef. Sunt putini cei care se poarta asa frumos cu angajatii ca dumnealui. ». Fac niste ochi mari, dau sa spun ceva, dar vorbeste « sefu’ » pentru mine: « Pai cum sa nu ma port frumos? Nu sunt si ei tot oameni? Daca nu ne respectam unii pe altii, unde ajungem? ». A, deci teorie stie, cu practica stam mai greu…

Pana la urma domnul pleaca. Nici nu se inchide bine usa ca incepe: « Ce cafea a fost aia? Vrei sa ma otravesti? Nu esti buna de nimic, sunt incojurat numai de prosti… » Deja nu il mai aud. Imi vad de ale mele si ma apuc sa indosariez din nou hartiile pe care le-a stricat mai devreme cand nu eram in birou. Din cand in cand ma mai uit la ceas, sa numar asa, pentru cultura mea generala, cate ore stau peste program, ore bineinteles…de voluntariat!

Actele si (mai ales) banii, la control!

Ce bine e sa fii politist! Mai ales politist la Rutiera! Cand ma batea mama la cap sa invat sa dau la Academie, ma suparam pe ea, dar uite ce bine mi-a prins… Nu am intrat eu la Academie, dar, dupa trei incercari, am fost acceptat la Scoala de Subofiteri. Stiu ca nu e acelasi lucru, dar tot e bine… Bine rau! Pai cum altfel, cand, in fiecare zi de traseu, ma intorc acasa cu buzunarele pline?

Astazi plec iar pe strazi. E o actiune organizata de prevenire a accidentelor de circulatie. De fapt, asta e varianta pentru muritorii de rand. Neoficial, avem iar ordin de sus sa atingem norma de amenzi. Cu alte cuvinte, oprim orice ne pica in mana, gasim nod in papura si… gata amenda! Azi sunt norocos, am fost repartizat pe cel mai aglomerat drum din oras. Deci voi avea o captura buna. Opresc prima masina: o domnisoara. Hi hi, ce speriata pare. Ia sa o sperii eu un pic… « Domnisoara, ati incalcat articolul nr.5, paragraful 2, aliniatul B (habar n-am ce zice acolo), sunteti pasibila de dosar penal ». Desi nu stie ce a facut, o vad ca se cauta prin toate buzunarele. Opa…hai ca s-ar putea sa primesc si un bonus…Si am avut dreptate. Domnisoara imi intinde actele printre care strecoara si niste verzisori. Ooooo….saru’mana! Drum bun si sa ne mai revedem! Chiar ca azi e o zi norocoasa. Ia sa vad ce imi mai pica in mana.

Uite-o masina mai aratoasa…fac semn sa treaca pe dreapta. La volan un domn la vreo 40 de ani. Mda, observ de pe fata lui ca nu prea este genul « cooperant ». Deci ia sa vad ce gasim…actele sunt in regula, are asigurare si rovigneta, masina e curata, nu are folii pe geamuri…hmmm…adica nu am cu ce sa-l amendez? Ba bine ca nu! « Nu ati avut centura de siguranta: 2 puncte penalizare si 120 de lei amenda daca platiti acum. ». « Cum adica domnule nu am avut centura? Nu vedeti ca o am? ». Ma uit pe sub ochelarii de soare…asa este o are…dar pot eu sa par ca un prost in fata lui? Eu o tin pe-a mea! « Ati pus centura in momentul in care ati vazut ca sunteti tras pe dreapta! Daca nu va convine puteti oricand sa faceti contestatie! ». « Asa ceva nu este posibil! » spune domnul nervos. Dar stie ca nu are ce sa faca pentru ca il am ca martor pe colegul de serviciu. Ma apuc sa scriu procesul verbal. Cam multe rubrici de completat… Ei, mai mazgalesc si eu cateva…nu are ce sa strice. Ii intind frumos hartia si astept banii…Dar domnul o ia frumos, o arunca intr-un colt si pleaca. Ce neobrazare…lasa ca maine plateste dublu. Hi hi hi.

Mai trec cateva zeci de minute. Ne-a mers binisor…suntem aproape de norma. Pana acum am dat vreo suta de amenzi. Majoritatea pentru viteza si nepurtarea centurii de siguranta. Dar ne-ar trebui si noua ceva mai substantial…vreun numar de inmatriculare expirat, vreun autoturism fara RCA sau rovigneta…Plus ca trebuie sa ne facem norma de permise suspendate. Aaa…uite o masina din alt judet! Victima sigura! Ca doar nu suntem politisti degeaba. Ne-am asezat si noi strategic, intr-un loc fara vizibilitate, cu trecere de pietoni nesemnalizata, unde majoritatea conducatorilor care nu cunosc zona calca pe bec. Si asa cum ma asteptam. Nu a acordat prioritate trecatorilor. Clar! Ramane fara carnet! Dar domnul de la volan pare foarte « binevoitor » si ne spune « Dar nu putem sa ne intelegem? », cod pentru « Cat ma costa ? ». Eu ma codesc. Spun ca nu se poate face nimic. Asa e legea si ea trebuie aplicata! Daca noi nu respectam legea atunci cine? Si se pare ca povestea mea a functionat. Omul isi desface portofelul si scoate un teanc frumusel de bancnote. Mi-l intinde subtil cu actele, iar eu, la fel de subtil, le bag in buzunar. Il chem pe coleg. Ii spun ca martorii nu confirma povestea, asa ca nu avem ce face si trebuie sa il lasam sa plece. Colegul meu se face ca inghite galusca, dar stie si el cum e…Nu spune insa nimic, pentru ca maine…vine randul lui. Ma intorc la masina, ofer actele inapoi si ii urez soferului drum bun.

Gata pe ziua de azi! Ce imi mai place sa merg in actiuni « de prevenire »!

Clientul nostru, prostul nostru!

Intr-o societate comerciala care se respecta, legea de capatai ar trebui sa fie “Clientul nostru, stapanul nostru”. Cel putin, asa ar fi normal, in conditiile in care fidelizarea celor ce cumpara ceea ce o firma ofera echivaleaza cu o afacere de succes care are toate premizele de a rezista pe piata si de a inflori. Cu toate acestea, de multe ori, aceasta regula nu se aplica, mai ales la restaurante, baruri, terase, etc. Nu vorbesc despre locatiile care se respecta, care tintesc spre niste standarde inalte, cele exclusiviste sau frecventate de VIP-uri, ci de restul…adica acele locuri destinate « poporului », oamenilor de rand, adica cei ca mine si ca tine. In aceste localuri, clientul parca nu conteaza. Parerea lui nu este luata in considerare, ba mai mult…nu este nici ascultata, pentru ca…nu-i asa…clientul este bun pentru un singur lucru: sa fie stors de bani pentru servicii de o calitate indoielnica.

De multe ori, ajungi sa nu mai intri in astfel de localuri. De ce sa mai incerci, cand, destul de frecvent, esti luat in primire de un ospatar suparat, obosit sau nervos, care iti da impresia ca face un efort extraordinar sa vina sa te serveasca. Nu punem la socoteala timpul necesar acestei deplasari (cateodata trece si o ora !!!), ci felul in care se poarta. Iti cere comanda imediat, nu se mai oboseste sa iti aduca un meniu, iar atunci cand mai vrei timp de gandire, o faci pe pielea ta pentru nimeni nu iti poate garanta ca se va mai intoarce. Daca ii ceri vreo parere iti arunca rapid cateva feluri de mancare din care nu intelegi nimic si nici nu mai indraznesti sa il rogi sa repete pentru ca ti-e frica de reactia lui. Astepti zeci de minute pana iti aduce mancarea (care este rece de cele mai multe ori), iar atunci cand crezi ca, in sfarsit, iti poti potoli foamea, constati cu uimire ca bucatarul nu si-a facut treaba: carnea nu este prajita cum trebuie, cartofii sunt nefierti, papanasii sunt mai mult coca…ca sa nu mai vorbim de portiile mult prea mici… Daca ceri socoteala iti dai seama ca nimeni nu te crede, sau mai bine zis, nu vor sa te creada. Daca vrei sa discuti cu patronul, vei afla ca fie « nu este », « nu poate fi contactat », « este ocupat si nu poate fi deranjat », fie vei constata cu stupoare ca sefu’ stie ce se intampla, dar nu prea are chef sa schimbe ceva. Asa ca, infometat si cu banii luati, pleci cu un gust amar si iti promiti ca nu mai vii acolo niciodata. Din pacate, a doua zi, patesti ceva asemanator, dar la un alt local, semn ca ceea ce ai trait nu a fost un caz singular.

Probabil ca situatia a iesit de sub control pentru ca nimeni nu a reactionat. Nu putini sunt cei care nu doresc sa faca scandal si mai bine lasa de la ei. Asa ca am lasat ieri, am lasat astazi…si cand nici nu ne-am dat seama ni s-au urcat in cap. Deci mai bine am reactiona atunci cand trebuie. Pentru ca a trecut de mult vremea proverbului « Capul taiat, sabia nu-l taie ». In aceste zile daca pleci capul esti luat de fraier. Prin urmare, hai sa reactionam atunci cand ceva nu ne convine, sa nu mai lasam bacsis daca ceva ne deranjeaza si sa facem reclama negativa localurilor care nu stiu sa isi respecte clientii. Poate asa, dupa ce veniturile le vor scadea, vor invata ca un client multumit inseamna o afacere prospera.

Responsabilitatea cuvântului!? Ce-i aia?

            De câte ori nu aţi auzit la televizor ceva ce v-a şocat dar care, la puţin timp după, s-a dovedit a fi neadevărat? De câte ori nu aţi citit scenarii apocaliptice care nu v-au făcut decât rău şi niciodată bine? V-aţi dorit vreodată să zgâlţâiţi un moderator de televiziune pentru că în loc să îi întrebe pe mai-marii tării de problemele care întradevăr ne dor, nu fac decât să genereze scandal agăţându-se de orice cuvânt fără noimă?

            Mass-media şi-a pierdut de mult scopul original, cel care a determinat apariţia ziarelor şi al televiziunilor, scopul de a informa. Acum singurul obiectiv este acela de a face rating. Şi cum poţi face rating? Prin emisiuni bine structurate cu invitaţi de specialitate care ştiu ce vorbesc şi nu doar îşi dau cu părerea sau prin ştiri bine documentate şi obiective? Se pare că nu. Rating se face prin talk-show-uri unde cei invitaţi sunt de cele mai multe ori nişte ,,neica-nimeni’’ de care nu s-a auzit şi care nu fac decât să speculeze pe nervii noştri că o fi si c-o păţi. Ştirile acum nu ne mai informează ci fac ,,spectacol’’. Muzică, flash-uri, regie…deja nu mai vorbim de ştiri ci de adevărate filme care distorsionează adevărul, minimalizează ce e bine si exacerbează ce e rău.

            Acum nu adevărul este cel căutat, ci senzaţionalul. Nu mai vor să informeze ci să şocheze. De aceea, televiziunile vor chema în studiourile lor pe oricine elaborează câteva ipoteze apocaliptice, care să îl deprime şi pe cel mai optimist telespectator. Din această cauză orice buletin de ştiri va conţine automat un omor, un măcel, un viol, un suicid sau un caz de violenţă în familie. Şi pentru a arăta că sunt jurnalişti şi ştiu meserie, vor pune întrebarea ,,Cum te simţi?’’ oricărei mame care şi-a pierdut unica fiica într-un accident sau oricărui băiat care a rămas paralizat după ce s-a răsturnat cu motocicleta. Vor deveni mai rău ca paparazzi şi vor încerca să smulgă ,,adevărul’’ prin orice fel de mijloace, de la a scoate fraze din context la a instala camere şi microfoane în locuinţele celor de care sunt interesaţi.

            Ce văd acum la televizor? Mircea Geoană s-ar fi întâlnit cu Marian Vanghelie şi Cătălin Voicu la un restaurant. Unul spune că nu e adevărat, celalalt îl contrazice şi aduce argumente nişte poze ,, concludente’’ în care eu nu văd decât capul unuia dintre cei mai sus menţionaţi. Ore întregi se dezbate acest subiect. S-au întalnit intradevăr? Dar de ce? Ce pun la cale? Au vreun plan ascuns? Este această o întâlnire o dovadă a faptului că în Africa ninge? Şi aşa au continuat până seara târziu, fără ca eu, un telespectator obişnuit, să înţeleg ,,care-i faza’’. De-asta nu mai am eu mâncare în farfurie? De asta risc să imi pierd serviciul? Din această cauză România stă pe loc pentru că nu înţeleg ei de ce s-ar fi întâlnit Geoană cu Vanghelie şi Voicu?

            S-au dus de mult vremurile în care ce auzeai la televizor sau citeai în ziar era doar realitatea în care trăim, aşa cum este ea cu bune şi cu rele. Acum trebuie să cântărim de două ori ceea ce auzim înainte de a asimila aceea informaţie ca fiind veridică. Acum nu mai există responsabilitatea cuvântului, pentru că nimeni nu se mai gândeşte la datoria jurnalistului. Aceea de a oferi informaţii ,,la rece’’ necolorate şi obiective. Au uitat că dacă apar la televizor au o responsabilitate faţă de cei care îi urmăresc, şi că acei telespectatori s-ar putea să ia decizii capitale pentru viaţa lor pornind de la informaţiile oferite de ei.

            Ce ar fi de făcut? Poate să nu ne mai uităm la astfel de ştiri şi emisiuni. Poate astfel faimosul raiting va scădea şi cei care se ocupă de aceste programe vor reveni la funcţia de bază a mass-media: aceea de a arăta viaţa aşa cum e ea.

De cealalta parte a baricadei…

Ceasul suna intruna…iar trebuie sa ma duc la munca…groaznic…Ma imbrac, ma machiez, ma aranjez si plec la serviciu, la Directia Generala a Finantelor Publice. Da ! Sunt functionar public. De cativa ani merg zi de zi la acelasi birou. Groaznic! Dar, cum nu stiu sa fac altceva, ma duc cuminte la serviciu. Astazi suntem in 25 ale lunii. Va fi nebunie. Vor veni sute de contribuabili cu declaratiile fiscale. Nu imi voi mai simti degetele de atata munca…iar banii pe care ii primesc sunt asa putini. Ce sa fac eu cu 1800 de lei lunar ? Plus spor de stres, plus spor de vechime, plus spor de…nici nu mai stiu de care, plus tichete de masa, plus tichete de vacanta….Putin, extrem de putin. Iar cei care spun ca noi nu muncim se insala amarnic. Pai cum sa nu muncesc cand stau in fiecare zi cate 8 ore pe acelasi scaun…noroc ca ma mai duc la cafea din doua in doua ore sa ma mai dezmortesc putin. Ce bine ca astazi este vineri…program scurt pana la ora 14.00. Poate reusesc sa termin mai repede…iar la 13.00 sa fug…Voi spune contribuabililor ca avem revizie si inchid ghiseul. Nu are cine sa comenteze…

Uf, am ajuns…trebuie sa deschid ghiseul! Groaznic! Lumea incepe deja sa apara. Asa repede ? Pai eu cand imi termin cafeaua? Cand mai aflu ultimele barfe? Primul contribuabil…primele declaratii…gresite. Scot enervata stikul si il arunc peste tejghea. Ce neobrazare! Sa imi pierd asa timpul fara sens. Nu au mai inteles odata cum e cu declaratia asta unica? Sa se informeze, eu nu am dispozitia necesara sa mai explic. Ce ma intereseaza ca e ultima zi? Asta e, sa plateasca amenda…nu e vina mea. Urmatorul contribuabil….alte zeci de declaratii. Ce ti-e si cu contabilii astia…nu ii mai satura Dumenezu, au atatea firme….ce or face oare cu atatia bani…Ma enervez cand vad mormanul de hartii, ma uit pe sub ochelari si incerc sa gasesc vreo problema, poate scap si de data asta…dar nu gasesc. Ghinion. Va trebui sa le introduc in baza de date…of, cata munca, ar trebui sa cer o marire de salariu. Ia sa ma duc sa vorbesc cu liderul de sindicat. Poate, poate se mai pune de un protest. Merita sa incerc.

Ora 11.00. Coada e pana la usa. Ma uit la calculator si vad inca 50 de bonuri de ordine in asteptare. Oare cand se mai termina…Dar scap eu si de ziua asta. Luni va fi liniste. La fel ca toata saptamana. La fel ca si saptamana viitoare. Slava Domnului! Ca nu mai puteam sa fac fata!

Ora 13.00. Oare as putea sa plec? Mai am 10 persoane in asteptare. Dar ce conteaza…vreau sa plec. Mi-a ajuns pentru azi. Ma pregatesc sa imi strang lucrurile, cand vine un domn si imi spune: « Doamna, ce faceti? Cum inchideti acum ? Mai este o ora din program si astazi este ultima zi! Daca nu depunem astazi declaratiile, primim amenda!». « Domnule, raspund eu enervata, este o greseala, programul nostru vinerea este pana la ora 13.00 (o mica minciuna nevinovata) ». « Nu va e rusine! continua domnul, sunteti platiti din banii nostri dar va bateti joc!». « Nu fac eu regulile domnule. Asa este programul! » spun eu si plec. Auzi la el, ce spune…ca sunt platita din banii lui…Banii astia asa putini? Ce sa spunem. Ce vina am eu ca ei castiga mai putin ? Sa vina si ei la stat… Dar deh, cateodata se mai ia si dupa competenta…Am plecat gata! Doamne cata am muncit azi….

Contribuabil cinstit caut functionar amabil!

Toate canalele de televiziune, toate ziarele se ocupa aproape zilnic de un subiect de mare interes pentru popor: situatia bugetarilor romani, in special a functionarilor publici, acei oameni pe care ii intalnim de fiecare data cand calcam pragul unei institutii publice. Ce salarii mai au, cand mai fac greva, ce greu le merge, ce rau este sa lucrezi la stat…cam asta auzim de fiecare data. Multi ii compatimesc, le plang de mila si ies in strada cu ei in semn de solidaritate. Multi…dar nu toti.

Mai sunt si persoane care refuza sa mai aiba de-a face cu functionarii publici decat in cazurile de maxima urgenta. Motivul? Lipsa de respect si de profesionalism de care dau dovada o mare parte din acesti bugetari « platiti din banii nostri » de fiecare daca cand avem ghinionul sa ii intalnim. Cati dintre noi nu ne-am trezit cu usile trantite in nas pentru ca « s-a incheiat programul », cati nu ne-am simtit ca o minge de ping-pong intre mai multe ghisee sau institutii pentru ca « nu ne ocupam noi, incercati acolo », sau cati nu am plecat cu dureri de cap dupa ce am dat de o « doamna » suparata si morocanoasa care ne trateaza ca pe niste oameni de nimic?

De multe ori m-am intrebat de ce sunt atat de suparati? Rar am intalnit un functionar public cu zambetul pe buze. Unii zici ca mai au putin si sar peste tejghea sa te ia la bataie. Altii te privesc pe sub ochelari, intr-un mod ostentativ, care te face sa te simti ca un coinac in clasa a IV-a, chemat in fata directorului dupa ce a facut o nazbatie. Oare de ce au acest aer de superioritate? De ce cand, fie ca le place sau nu, chiar sunt platiti din banii fiecaruia dintre noi, bani care ni se iau lunar din salariu pe milioane de impozite. Poate se cred « mai destepti »? Exclus! Marea majoritate a intrat la stat doar cu un liceu terminat. Este adevarat ca acum toti au facultate, dar sta cineva sa se intrebe unde si cum au obtinut acele diplome? In Romania facultatilor private care scot absolventi pe banda rulanta?

Deci care este atunci motivul? Recunosc ca nu gasesc raspunsul…Este adevarat, au salariile mici in comparatie cu colegii lor din statele Uniunii Europene, dar…alo!!! Asa suntem toti! Si, chiar daca nu recunosc acest lucru, multi dintre ei primesc indemnizatii mai mari decat majoritatea celor care lucreaza la patron. Beneficiaza de sporuri de care nici nu am auzit, de vacante platite, de facilitati si program redus. Dar, cum asa e romanul, niciodata nu e multumit, nici functionarii nostri nu apreciaza ca ei, spre deosebire de noi ceilalti, au siguranta zilei de maine, au un serviciu stabil si ca, de bine de rau, banii vin la final de luna conform contractului.

            Dar, probabil ca mult timp de acum incolo, nu voi ramane decat cu intrebatul…Stiu ca va mai trece ceva pana cand si functionarii publici (o mare parte dintre ei, pentru ca exista si exceptii) vor invata ca respectul pentru ceilalti nu este facultativ, in functie de toane, ci este o responsabilitate a tuturor celor care se doresc a fi « educati » sau « cu cei sapte ani de acasa ». Prin urmare, adevarata intrebare nu este « de ce? » ci « cand? »...

Jurnalul unui somer pierdut

7.00 – O iau de la capat… Astazi se implinesc 8 luni de cand sunt somer. Am fost dat afara anul trecut. In plina criza. As putea deci sa ma linistesc, gandindu-ma ca soarta mea o impartasesc si alte 600 000 de persoane. Dar, cifrele nu ma ajuta cu nimic. Mai mult, ma ingrozesc pentru ca asta inseamna ca alte 600 000 de persoane concureaza pentru aceleasi posturi ca si mine. Deci, astazi o iau de la capat, incercand sa imi fac loc printre altii ca mine, poate, poate voi scapa de aceasta povara.

7.30 – Plec spre somaj. Astazi trebuie sa imi puna viza. De fiecare data cand urc scarile acelei cladiri, mi se strange inima. Iar va trebui sa dau cu ochii de ceilalti si sa vad durerea si dezamagirea din mine. Iar va trebui sa stau la coada cateva ore bune pentru o pata de cerneala care imi striga din carnet ca, pentru a nu stiu cata oara, nu am fost in stare sa ies din acest cerc vicios.

8.00 -  Ajung la AJOFM. Coada… trece de scari. Liniste. Nimeni nu scoate o vorba, desi toti ne cunoastem intre noi. Uite-o pe doamna Popescu, care a ramas fara slujba la 50 de ani. Ochii ei imi spun ca s-a resemnat deja cu ideea ca in curand nu va mai avea nicio sursa de venit, iar de angajat…cine mai ofera de munca unei persoane trecute de varsta ei? Intr-un colt il vad si pe domnul Ionescu. Are 35 de ani si doua facultati. Pe fata lui citesc ca nu si-a revenit inca din soc. Dupa atatia ani in care a studiat cu ravna tocmai pentru a avea un viitor asigurat, a ajuns acum sa-si piarda timpul pentru o stampila care ii va aduce la sfarsitul lunii putin peste 500 de lei.

10.00 – Imi vine, in sfarsit, randul la ghiseu. Dau carnetul de somer si astept viza. Dar doamna cu stampila se uita urat la mine si imi spune ca am intarziat. Trebuia sa vin pentru viza pe 6 nu pe 7. Cum sa imi mai puna dumneai stampila acum? De ce nu am venit ieri? Mai am alta responsabilitate acum , in afara de a veni la viza? Incerc sa ii explic ca am uitat, ca e omeneste sa mai gresesti si, intr-un final, vad cercul pe hartie. Sa nu se mai intample alta data pentru ca risc sa imi pierd somajul, imi spune doamna pe sub ochelari, inainte de a-l chema pe urmatorul. Eu plec cu un gust amar, caci am ajuns sa ma rog de un functionar pe care ani de-a randul l-am platit din banii mei.

10.15 – M-am oprit in fata avizierului. Astazi s-au afisat slujbele valabile pentru saptamana aceasta. Caut cu sufletul la gura, cu speranta ca poate voi gasi ceva si pentru mine. Si, iata, ca am noroc: citesc un anunt in care se oferteaza un post pentru care am calificarea necesara. Scriu repede datele firmei si fug acasa sa dau un telefon. Telefonul mobil de mult nu mai are credit…

11.00 – Ajung acasa si sun repede la numarul de pe hartie. Asa cum ma asteptam. Locul nu mai este disponibil. S-a ocupat deja in doar cateva ore? Fara interviu, fara nicio proba? Ciudat. Inchid cu impresia ca postul nu a fost niciodata pentru „muritorii de rand”, dar poate este doar parerea mea…

13.00 – De ceva timp caut in ziare cu anunturi. Mai nimic. Dau cateva telefoane, dar deja stiu ce imi va raspunde vocea de la celalalt capat al firului. „Ne pare rau, dar…”

13.30 – Astept cu nerabdare ora 14.00. Am interviu. Doamne ajuta!

14.00 – Intru pe usa firmei. Inima imi bate sa imi sara din piept. Stiu ca sunt pregatit si stiu ca am toate calificarile necesare, dar tot imi e frica. Am pierdut deja numarul interviurilor ratate. Intru in biroul directorului. Raspund corect la toate intrebarile, dar tot nu ma pot relaxa. Persoana din spatele biroului nu ma lasa. Se poarta de parca as fi un cersetor care il roaga sa ii dea o paine, in loc sa ma vada ca pe cel de care are nevoie si care i-ar putea creste randamentul firmei. Sunt in somaj pentru ca firma la care am lucrat a dat faliment, nu pentru ca sunt incompetent! Numai daca as avea ocazia sa demonstrez ce pot, dar… Imi rasfoieste putin CV-ul, apoi il pune peste un alt teanc de hartii… probabil tot CV-uri. Va multumesc ca ati venit, imi spune. Va vom contacta noi daca avem nevoie de serviciile dumneavoastra… Plec. Stiu deja intelesul acestor cuvinte…

16.00 – Ajung acasa. Pun pe masa plasa in care am o paine si niste cartofi. De mai mult nu am mai avut bani. Ma asez pe un scaun si ma uit in gol…

19.00 – Dau drumul la televizor, la stiri. Crainica imi da vesti ingrozitoare. Numarul somerilor continua sa creasca. Guvernantii se contrazic in declaratii. Ba ca rata somajului va creste, ba ca va scadea. Ma uit la ei si mi se face scarba. Pentru alesii nostri, cifrele nu au nicio valoare. Nu inteleg ca nu sunt doar numere intr-un bilant, sunt oameni care indura si suporta efectele deciziilor lor. Parca acum o inteleg si pe mama, care imi spune ca era mai bine pe vremea lui Ceausescu. „Macar atunci aveai un loc de munca sigur, mama…numai cine nu voia nu muncea.”

22.00 – Sting lumina. Sper sa adorm repede. Nu vreau sa imi mai aud gandurile. Le las pe maine, cand o voi lua iar de la capat…

O zi la munca, partea I

In sfarsit, IN SFARSIT !!!! am reusit sa gasesc un loc de munca, dupa luni si luni de cautari si frustrari. Astazi a inceput o noua zi pentru mine, ziua in care imi iau viata in propriile maini si devin independenta.

M-am trezit dis-de-dimineata, m-am imbracat cat mai frumos si mai decent cu putinta si am pornit la drum. Nu iau autobuzul, serviciul meu este aproape asa ca cele cateva minute le parcurg pe jos (perfect, si-asa nu mai aveam niciun leu de bilet). Ajung la usa intreprinderii, imi fac curaj sa urc cele sase etaje (nu iau liftul ca poate raman blocata si intarzii) si nimeresc in cele din urma in biroul directorului, acolo unde mi s-a spus sa ma prezint. Cu emotii si entuziasm in acelasi timp dau « Buna ziua » si astept un raspuns…care…nu vine! Poate nu m-am facut auzita, poate nu mai am voce, asa ca repet salutul suficient de tare… De celalalta parte, o femeie imbracata intr-un costum negru, sobru si cu niste ochelari ca ai profesoarei mele de chimie din liceu (funduri de borcan atarnate de niste rame din metal) isi ridica plictisita ochii (pe sub ochelari, ca doar cum altfel!) si imi raspunde sictirit: «Ce ai draga, de repeti atata Buna ziua ! Te-am auzit de prima data! Stai jos acolo, ce… astepti invitatie speciala?» .  «Nu, raspund eu timid si oarecum deranjata, dar am o intalnire cu domnul director. Sunt noua angajata si mi s-a spus sa ma prezint aici». «Asa, si ce astepti? Felicitari? Stai jos si domnul director te va primi cand se va elibera.» Ma asez, ce sa fac? Pot eu sa comentez in fata «doamnei» secretare, cea care se pare ca are o autoritate mai mare decat insusi directorul? Doar toata lumea stie ca daca te pui rau cu secretarele, poti sa iti semnezi singur demisia, caci ele vor avea grija sa te barfeasca, sa te enerveze si sa te sape suficient incat sa te aduca in pragul exasperarii. Si in plus, de orice ai nevoie, trebuie sa te prezinti la ele, deci, cu alte cuvinte, esti la mana lor. Asa ca am tras aer in piept sa ma calmez si m-am asezat. Nu am avut mult timp la dispozitie sa imi revin, ca sunt anuntata ca pot sa intru la Sefu’. Trag din nou aer in piept, imi fac o rugaciune in gand si trec pragul. La o masa mare, masiva, dar plina de tot felul de hartoage sta un barbat cam la vreo patruzeci de ani, tot cu ochelari de pe vremea bunicii, adanc absorbit de niste documente. O senzatie de deja-vu ma cuprinde cand raspunsul la salutul meu se face din nou asteptat (In minte imi notez deja: regula nr. 1: Aici niciodata nu se saluta! De verificat daca nu cumva echivaleaza cu o injuratura!). Dupa cateva minute interminabile, domnul isi rapeste cateva secunde sa ma priveasca (din nou pe sub ochelari !!!) si imi spune sec: «Prezentati-va la departamentul dumneavoastra. Doua saptamani sunteti in perioada de proba, dupa aceea semnati contractul. La revedere! » si iar isi afunda ochii in hartii. « La revedere! » spun si eu oarecum contrariata. Cum perioada de proba? Doar ieri mi s-a spus ca astazi pot sa semnez deja contractul. In fine, mai pot sa comentez? Am plecat spre departamentul cu pricina, deja satula de oameni sictiriti si fara bun simt si ma intreb, speriata, oare ce voi mai intalni ?

Mami, mami, vreau să fiu incult!

A mai văzut cineva de curând un tânăr de liceu citind? Nu, nu mă refer la revistele cu articole siropoase pentru fete sau la broşurile cu cele mai noi jocuri video. Vorbesc despre cărţi. Cărţi cu miros de tipografie şi foi lucioase, care te ţin prins în filele lor şi nu îţi mai dau drumul până nu înţelegi mesajul din subtext. Nici măcar cărţile din bibliografia şcolară nu mai sunt deschise. Nici pe acestea nu le mai citeşte acum aproape nimeni.

Internetul i-a scăpat de mult pe tineri de chinul de a mai citi romane vechi, care nu vorbesc decât despre iubire, război, idealuri şi valori morale, adică ,,chestii sentimentale de pe vremea bunicii’’. Dacă îi ceri unui elev de liceu să scrie un eseu structurat despre o creaţie literară, prima dată te va înjura iar următorul pas va fi să dea ,,search’’ pe Google ‚,eseu structurat opera X’’. Nici măcar nu se va sinchisi să citească ce a descărcat pentru că, nu-i aşa, nu va citi profesorul mormane de foi. Şi în plus, cel de la catedră ştie deja tot ce ar putea ei să scrie că de-asta e pus acolo. De ce să se mai obosească ei? Nu mai bine mai joacă un pic de NFS sau caută în revistă noile tendinţe în materie de ţoale? Pe tineri nu îi mai interesează de mult cititul sau învăţatul. Pe ei îi interesează ce hârtie igienică foloseşte Angelina Jolie şi pe ce deget de la piciorul stâng şi-a făcut Lady Gaga tatuaj. Îi interesează desigur şi cât câştigă Guţă pentru că, poate cine ştie, îi vor călca şi ei pe urme. Nu trebuie uitată nici ultima manea semnată Jose Armando din Fundeni, care a înregistrat un record de vânzări în doar câteva săptămâni de la lansare.

Noile generaţii nu mai vor să audă de cărţi sau cultură generală, decât dacă ar şti că le aduce bani. Dar în condiţiile în care ei văd la televizor, pe internet sau pe stradă că prostia este promovată iar cei cu facultate îngroaşă rândurile şomerilor, nici nu poţi să ii condamni. Fetele au văzut că orice tânără cu silicoane care se mişcă bine la bară ajunge instantaneu vedetă de televiziune şi îşi găseşte cât ai bate din palme un ,,sponsor’’ care să îi satisfacă toate poftele. Băieţii au înţeles că dacă fură o linie melodică din orient şi o asezonează cu câteva versuri fără noimă vor obţine o melodie de succes care îi va propulsa în topul maneliştilor şi vor putea şi ei să arunce cu euro în stânga şi în dreapta ,,fără număr’’ (pentru ca succesul să fie garantat, cântecul trebuie să conţină neapărat sintagma ,,pe la spate’’ sau ,, ooof viata mea’’).

Având ca modele pe Gigi Becali sau Marian Vanghelie care au arătat că se pot face bani şi carieră şi fără coate tocite pe băncile şcolilor, în aceste condiţii, vin tinerii şi întreabă de ce să înveţe? La ce le trebuie facultate? Să fie şomeri cu diplomă? Să se chinuiască precum părinţii lor cu un salariu de mizerie de pe o zi pe alta? Nu mai bine îşi relaxează neuronii, sau şi mai bine se gândesc cum să facă bani?

Vinovaţi pentru această situaţie suntem tot noi. Noi, pentru că ne uităm la OTV şi pentru că în loc să cumpărăm o carte sau un ziar respectabil preferăm să dăm banii pe un tabloid cu o fată blondă dezbrăcată la pagina 5. Noi, pentru ca nu ne mai interesăm de ce fac copiii la şcoală şi nu ne mai facem timp să ii ascultam, pentru că privim această situaţie pasiv şi nu luăm atitutide. Noi, pentru ca nu ne asumam rolul de model şi nu încercăm să ne schimbăm întâi pe noi înşine.