O zi la munca, partea I

In sfarsit, IN SFARSIT !!!! am reusit sa gasesc un loc de munca, dupa luni si luni de cautari si frustrari. Astazi a inceput o noua zi pentru mine, ziua in care imi iau viata in propriile maini si devin independenta.

M-am trezit dis-de-dimineata, m-am imbracat cat mai frumos si mai decent cu putinta si am pornit la drum. Nu iau autobuzul, serviciul meu este aproape asa ca cele cateva minute le parcurg pe jos (perfect, si-asa nu mai aveam niciun leu de bilet). Ajung la usa intreprinderii, imi fac curaj sa urc cele sase etaje (nu iau liftul ca poate raman blocata si intarzii) si nimeresc in cele din urma in biroul directorului, acolo unde mi s-a spus sa ma prezint. Cu emotii si entuziasm in acelasi timp dau « Buna ziua » si astept un raspuns…care…nu vine! Poate nu m-am facut auzita, poate nu mai am voce, asa ca repet salutul suficient de tare… De celalalta parte, o femeie imbracata intr-un costum negru, sobru si cu niste ochelari ca ai profesoarei mele de chimie din liceu (funduri de borcan atarnate de niste rame din metal) isi ridica plictisita ochii (pe sub ochelari, ca doar cum altfel!) si imi raspunde sictirit: «Ce ai draga, de repeti atata Buna ziua ! Te-am auzit de prima data! Stai jos acolo, ce… astepti invitatie speciala?» .  «Nu, raspund eu timid si oarecum deranjata, dar am o intalnire cu domnul director. Sunt noua angajata si mi s-a spus sa ma prezint aici». «Asa, si ce astepti? Felicitari? Stai jos si domnul director te va primi cand se va elibera.» Ma asez, ce sa fac? Pot eu sa comentez in fata «doamnei» secretare, cea care se pare ca are o autoritate mai mare decat insusi directorul? Doar toata lumea stie ca daca te pui rau cu secretarele, poti sa iti semnezi singur demisia, caci ele vor avea grija sa te barfeasca, sa te enerveze si sa te sape suficient incat sa te aduca in pragul exasperarii. Si in plus, de orice ai nevoie, trebuie sa te prezinti la ele, deci, cu alte cuvinte, esti la mana lor. Asa ca am tras aer in piept sa ma calmez si m-am asezat. Nu am avut mult timp la dispozitie sa imi revin, ca sunt anuntata ca pot sa intru la Sefu’. Trag din nou aer in piept, imi fac o rugaciune in gand si trec pragul. La o masa mare, masiva, dar plina de tot felul de hartoage sta un barbat cam la vreo patruzeci de ani, tot cu ochelari de pe vremea bunicii, adanc absorbit de niste documente. O senzatie de deja-vu ma cuprinde cand raspunsul la salutul meu se face din nou asteptat (In minte imi notez deja: regula nr. 1: Aici niciodata nu se saluta! De verificat daca nu cumva echivaleaza cu o injuratura!). Dupa cateva minute interminabile, domnul isi rapeste cateva secunde sa ma priveasca (din nou pe sub ochelari !!!) si imi spune sec: «Prezentati-va la departamentul dumneavoastra. Doua saptamani sunteti in perioada de proba, dupa aceea semnati contractul. La revedere! » si iar isi afunda ochii in hartii. « La revedere! » spun si eu oarecum contrariata. Cum perioada de proba? Doar ieri mi s-a spus ca astazi pot sa semnez deja contractul. In fine, mai pot sa comentez? Am plecat spre departamentul cu pricina, deja satula de oameni sictiriti si fara bun simt si ma intreb, speriata, oare ce voi mai intalni ?