Jurnalul unui somer pierdut

7.00 – O iau de la capat… Astazi se implinesc 8 luni de cand sunt somer. Am fost dat afara anul trecut. In plina criza. As putea deci sa ma linistesc, gandindu-ma ca soarta mea o impartasesc si alte 600 000 de persoane. Dar, cifrele nu ma ajuta cu nimic. Mai mult, ma ingrozesc pentru ca asta inseamna ca alte 600 000 de persoane concureaza pentru aceleasi posturi ca si mine. Deci, astazi o iau de la capat, incercand sa imi fac loc printre altii ca mine, poate, poate voi scapa de aceasta povara.

7.30 – Plec spre somaj. Astazi trebuie sa imi puna viza. De fiecare data cand urc scarile acelei cladiri, mi se strange inima. Iar va trebui sa dau cu ochii de ceilalti si sa vad durerea si dezamagirea din mine. Iar va trebui sa stau la coada cateva ore bune pentru o pata de cerneala care imi striga din carnet ca, pentru a nu stiu cata oara, nu am fost in stare sa ies din acest cerc vicios.

8.00 -  Ajung la AJOFM. Coada… trece de scari. Liniste. Nimeni nu scoate o vorba, desi toti ne cunoastem intre noi. Uite-o pe doamna Popescu, care a ramas fara slujba la 50 de ani. Ochii ei imi spun ca s-a resemnat deja cu ideea ca in curand nu va mai avea nicio sursa de venit, iar de angajat…cine mai ofera de munca unei persoane trecute de varsta ei? Intr-un colt il vad si pe domnul Ionescu. Are 35 de ani si doua facultati. Pe fata lui citesc ca nu si-a revenit inca din soc. Dupa atatia ani in care a studiat cu ravna tocmai pentru a avea un viitor asigurat, a ajuns acum sa-si piarda timpul pentru o stampila care ii va aduce la sfarsitul lunii putin peste 500 de lei.

10.00 – Imi vine, in sfarsit, randul la ghiseu. Dau carnetul de somer si astept viza. Dar doamna cu stampila se uita urat la mine si imi spune ca am intarziat. Trebuia sa vin pentru viza pe 6 nu pe 7. Cum sa imi mai puna dumneai stampila acum? De ce nu am venit ieri? Mai am alta responsabilitate acum , in afara de a veni la viza? Incerc sa ii explic ca am uitat, ca e omeneste sa mai gresesti si, intr-un final, vad cercul pe hartie. Sa nu se mai intample alta data pentru ca risc sa imi pierd somajul, imi spune doamna pe sub ochelari, inainte de a-l chema pe urmatorul. Eu plec cu un gust amar, caci am ajuns sa ma rog de un functionar pe care ani de-a randul l-am platit din banii mei.

10.15 – M-am oprit in fata avizierului. Astazi s-au afisat slujbele valabile pentru saptamana aceasta. Caut cu sufletul la gura, cu speranta ca poate voi gasi ceva si pentru mine. Si, iata, ca am noroc: citesc un anunt in care se oferteaza un post pentru care am calificarea necesara. Scriu repede datele firmei si fug acasa sa dau un telefon. Telefonul mobil de mult nu mai are credit…

11.00 – Ajung acasa si sun repede la numarul de pe hartie. Asa cum ma asteptam. Locul nu mai este disponibil. S-a ocupat deja in doar cateva ore? Fara interviu, fara nicio proba? Ciudat. Inchid cu impresia ca postul nu a fost niciodata pentru „muritorii de rand”, dar poate este doar parerea mea…

13.00 – De ceva timp caut in ziare cu anunturi. Mai nimic. Dau cateva telefoane, dar deja stiu ce imi va raspunde vocea de la celalalt capat al firului. „Ne pare rau, dar…”

13.30 – Astept cu nerabdare ora 14.00. Am interviu. Doamne ajuta!

14.00 – Intru pe usa firmei. Inima imi bate sa imi sara din piept. Stiu ca sunt pregatit si stiu ca am toate calificarile necesare, dar tot imi e frica. Am pierdut deja numarul interviurilor ratate. Intru in biroul directorului. Raspund corect la toate intrebarile, dar tot nu ma pot relaxa. Persoana din spatele biroului nu ma lasa. Se poarta de parca as fi un cersetor care il roaga sa ii dea o paine, in loc sa ma vada ca pe cel de care are nevoie si care i-ar putea creste randamentul firmei. Sunt in somaj pentru ca firma la care am lucrat a dat faliment, nu pentru ca sunt incompetent! Numai daca as avea ocazia sa demonstrez ce pot, dar… Imi rasfoieste putin CV-ul, apoi il pune peste un alt teanc de hartii… probabil tot CV-uri. Va multumesc ca ati venit, imi spune. Va vom contacta noi daca avem nevoie de serviciile dumneavoastra… Plec. Stiu deja intelesul acestor cuvinte…

16.00 – Ajung acasa. Pun pe masa plasa in care am o paine si niste cartofi. De mai mult nu am mai avut bani. Ma asez pe un scaun si ma uit in gol…

19.00 – Dau drumul la televizor, la stiri. Crainica imi da vesti ingrozitoare. Numarul somerilor continua sa creasca. Guvernantii se contrazic in declaratii. Ba ca rata somajului va creste, ba ca va scadea. Ma uit la ei si mi se face scarba. Pentru alesii nostri, cifrele nu au nicio valoare. Nu inteleg ca nu sunt doar numere intr-un bilant, sunt oameni care indura si suporta efectele deciziilor lor. Parca acum o inteleg si pe mama, care imi spune ca era mai bine pe vremea lui Ceausescu. „Macar atunci aveai un loc de munca sigur, mama…numai cine nu voia nu muncea.”

22.00 – Sting lumina. Sper sa adorm repede. Nu vreau sa imi mai aud gandurile. Le las pe maine, cand o voi lua iar de la capat…